Povestile Oanei

Să parcurgi kilometrii întregi, fără resurse, doar la mila localnicilor, cu siguranță este de admirat și toți merită un mare Bravo! Merită un mare BRAVO și oamenii din spate, care cu siguranță muncesc de se spetesc. Se vede asta, se vede de profesionalismul Monei Segall. Mi-a plăcut și de Gina, care e o persoană empatică și acolo pentru concurenți cu un strop de pozitivism.

O altă amintire se leagă de tata care venea sâmbăta acasă cu pâine caldă de la brutărie și eu adoram să rup colțul pâinii, ca mai apoi să îndes în el zahar. Da, zahar brut, acest aliment atât de interzis în vremurile noastre. După ce preparam semi-croissantul inventat de mine, mâncam cu atâta poftă, încât îl făceam și pe tata să încerce combinația mea magnifică. Nu-mi aduc aminte să fi fost un desert mai savuros decât zaharul înfipt în colțul pâine.

Aveți momente când vreți doar să respirați? Unii încearcă în parcuri, alții merg la yoga și încearcă tehnici de respirație conștientă, iar alții, ca mine, reușesc să respire doar acolo unde se conectează cu natura și implicit cu pământul. Sunt drumuri pe care le fac către casa mamei doar să respir. Știu că poate sună absurd, dar v-ați gândit vreodată dacă respirați conștient? Respirația ne arată că trăim, dar și cât de mult suntem conectați cu propria persoană.  

Îmi aduc aminte și acum orele chinuitoare din trenurile care nu mai ajungeau în București. De momentele când trebuia să stau înghesuită într-un microbuz infect, doar să ajung să stau o zi cu mama. Ghici ce, nu puteam să stau mai mult, căci drumul din Neamț în București este la fel de greu de parcurs, ca cel de la Viena – București. Și asta e povestea noastră, a tuturor celor care stăteam înghesuiți, doar ca să ajungem la București sau la Cluj sau...Și astăzi #șînoi vrem autostradă, vrem și respect și ajutor și înțelegere și lucrurile sunt puse în mișcare când ne concentrăm cu toții eforturile.

Când vine Primăvara nu ratez un lucru: să gătesc mâncarea de urzici pe care și bunica o făcea. Aș putea spune că e mâncarea care mă duce mai aproape de casă, de casa bunicii mai exact, de grădina ei mică din care culegeam urzici la început de Primăvara.

Mi-am dat seama că sunt un om foarte profund, extrem de emoțional și bineînțeles că prefer tot filmele care mă emoționează și care sunt bazate pe fapte reale. Sinceră să fiu, cred că filmele acestea sunt ca o terapie pentru mine, deoarece reușesc să plâng la ele și pentru ce nu e acolo. În plus, filmele care au la bază realul mă ajută să învăț o lecții de viață, dar și de istorie. Iată care sunt propunerile mele:

De dimineață se vorbea la TV despre Bullying în timp ce eu mă enervam că mi s-au lărgit niște blugi. Discuția mi-a atras atenția și am zis să căut o definiție pe net. Bullying-ul este definit ca fiind un comportament ostil/de excludere și de luare în derâdere a cuiva, de umilire. Hopa! Ce să vezi, cine nu a trăit niciodată așa ceva în copilărie? Dar acum ca adult? Eu cu siguranță!

Nu știu alții cum sunt, dar eu când eram mică și aflam că cineva împlinea 28 ani, părea în ochii mei un om mare, bătrân și extrem de serios! Acum îmi dau seama câtă nedreptate îi făceam. Caci eu astăzi nu ma simt, nici bătrână, nici tânără și nici cea mai serioasă persoană.

Nu am scris despre acest subiect întâmplător, ci știu cât de mult canalele sociale afectează stima de sine a multora. Poate mulți nu o să recunoșteți, dar este o mare provocare să nu ne raportăm la cei care se expun atât de mult în social media. Pe de altă parte, cred că totul ține de sinceritatea pe care o ai față de propria persoană. Cine ești? De unde vii? Ce vrei să faci cu adevarăt în viața? Asta e viața la care vreau să mă raportez? Cum pot sa fiu un om mai bun? De ce am nevoie de canalele sociale? Cu ce mă ajută ele să fiu un om mai bun?